duminică, 21 august 2016

UNIQUE

Each day is different, like the glint of a precious stone-
Tomorrow will be different from the way I see it today.
From afar coral shines among them all,
Phosphorescent in the bottom of the sea, where
The clueless diving suits keep arriving.
 
When I meet his gaze, I dive into the depths;
The abysses come closer in space for the first time,
Faults are joined, wounds regenerate,
Suture stitches vanish in the healing-
We become a whole.
 
My heart beats fast, like when I am
At the sea shore, my blood transforms,
Through my veins sea water ink runs,
Everything I touch becomes the flight of birds,
Everything I breathe is the movement of waves.
 
In his eyes books succeed as ships in the water,
I never tire of turning the pages:
We have met on the same read pages, it’s easy
To see how each dive raises feelings,
Like each ship anchors in our souls.  
 
I have stopped in mid-water, what’s the course?
His path traces mine, the vital conditions.
How many lives may man have, how many deaths and loves?
A great ship pulls our hearts filled
With renewed harmony- the world’s ship.
 
 
 
              (Translation in English by Laura Chalar, Uruguay)   

Un artiste hollandais

  (extrait)
 
La desinvolture des pas reliait l’espace
Aux racines profondes de la terre,
L’âme en tissu de soie démesurée
Effleurait les objets autour, leur donnant
De nouvelles formes, assez de sang pour ça.
 
Et la peur du vide reprenait, mais il existe
Toujours une force brûlante pour nous tirer
Des profondeurs et nous déposer quelque part
Sur les cimes d’une pensée ou d’une branche d’arbres.
 
Les silences, des falaises flottantes
A la surface, comme des crocs luisants,   
Enseignent à vivre dans la présence
D’une absence en mouvement.
 
Le voir passer à côté sans qu’il soit là.
Tout comme savancer dans la vie
Sans en être submergé,
Pour rester vivant.   
 
                                8 august 2016

marți, 16 august 2016

Scrânciob pe mare

(Fragment)
1
 
Am auzit de la mii de kilometri foşnind un copac.
Mi-am făcut în grabă valiza
Şi-am venit la copacul din apă-
Văzui un scrânciob pe mare.  
 
Cu piciorul stâng îndoit, de cel drept sprijinindu-mi barba,
Stau tăcută ca la masa lui Brâncuşi
în scrânciobul legat de coloana infinitului, 
încleiată de el ca un melc după ploaie de peretele umed.
 
Atârn sus şi freamăt în ritmul valurilor abrupte
vocile celor care au trecut pe-aici în fugă,
vocile celor care au plecat
şi nu s-au mai întors.
 
Atârn sus legată de cer. Coloana infinitului
își continuă drumul, iar zborul este limitat.
Inima mea cristal milenar
pe apa Mediteranei.
 
 
Un columpio sobre el mar

    (fragmento)
                      1

Escuché a miles de kilómetros balancearse un árbol.
Preparé rápidamente mi maleta,  
llegué hasta el árbol del agua-
y vi un columpio sobre el mar.  

Con la pierna izquierda doblada,
y el mentón apoyado sobre la derecha,
me fui quedando silenciosa como frente en la Mesa de Brâncuşi
sobre el columpio sujeto a la Columna del Infinito
pegada a él como un caracol después de la lluvia
sobre la pared húmeda.

Suspendida por encima,
me muevo al ritmo de las olas abruptas
en las voces de los que han pasado por aquí en fuga,
las voces de los que se fueron y ya no regresaron.

Suspendida encima,
ligada al cielo,
la Columna del Infinito sigue su camino
y el vuelo es limitado.

Mi corazón, cristal milenario sobre las aguas del Mediterráneo.

2



Sunt născută pe un pământ
cu centrul în miezul periferiei-
de când a fost tăiat în două-
aisberg răzleţ pe Marea Neagră.

Acolo libertatea a fost  scoasă la licitaţie,
Dreptul la cuvânt dat pe credit în sticluţe,
Iar stăpânii sticluţelor în lipsă de stropi
Gândeau în locul nostru.

Cât trăgeam aer să-mi umplu suficient plămânii
cuvintele ca solzii s-au prins de trup, astfel
la diferite etape ale vieţii, ca să respir normal,
am crescut cu mai multe limbi materne.

E un pământ cu aburi de frică, 
cuvintele rostite sunt
furuncule crescute la genunchi,
ca să putem merge târându-ne.

Acolo o rândunică face primăvara,
tăcerea prelungeşte zilele,
picăturile ploii adaugă apa potabilă,
cuvintele „vise”şi „vize”sunt păsări identice,

unde bărbaţi merg cu umerii legănaţi
de povara istoriei şi de lipsa ei,
iar femei care gândesc interesează
când sunt celibatare
astfel nu stârnesc întrebări,

presiunile creează echilibrul
iar societatea, pentru a rezista,
caută să te creeze după chipul
şi asemănarea ei

și-atunci singura presiune pe care
am acceptat s-o învăţ
e presiunea apei.




Nací en un país 
con el centro en mitad de una periferia,
desde que fue cortado en dos-
iceberg errante sobre el Mar Negro. 

Allí la libertad fue subastada, 
el derecho a la palabra dado en porciones,
y sus dueños, a falta de gotas,
pensaban en lugar nuestro.  

Cada vez que aspiraba aire para henchirme los pulmones 
las palabras como escamas se me pegaban al cuerpo,
por eso, en distintas épocas,
para poder respirar,  
crecí con varias lenguas maternas. 

Entre espasmos de miedo, es una tierra  
donde las palabras dichas son forúnculos
crecidos en las rodillas,
para poder marchar gateando

Allí una golondrina compone el verano
el silencio prolonga los días
las gotas de lluvia son todo el agua potable
las palabras visa y vida son pájaros idénticos,

los hombres caminan balanceando los hombros
por el peso de la historia y de la falta de historia
mientras las mujeres que piensan
solo son interesantes cuando están acompañadas   
porque no suscitan preguntas

las presiones crean el equilibrio,
y, para resistir,
la sociedad busca crearte
a su imagen y semejanza;

yo, en cambio, la única presión
que acepto aprender
es la presión del agua.

3



Sângele e o pasăre adormită
în rana caldă a zorilor;
se trezește potolindu-și setea cu fuga
în picăturile zborului nesecat.

Memoria de plumb pe aripile larg întinse
descuie cu ochii ei adânci lacătele grele:
în apele subterane ale Mediteranei
se înmulțesc neașteptat rădăcinile.

În fuga pentru supraviețuire, în sângele mamei
Marea Neagră şi Marea Mediterană
şi-au dat indisolubil mâna ca să vin-
a fost primul meu zbor de pasăre.

Am rădăcini comune cu marea-
lacrimile căzute, de secole, în apa Mediteranei.
Clopotul cerului sună promițător departe.
În lume sufletele își caută jumătățile pierdute.




La sangre es un pájaro adormecido
en la herida cálida del amanecer;
se despierta saciando su sed con la fuga
en las gotas del perpetuo vuelo.

la memoria de plomo sobre las alas largamente extendidas
rompe con los ojos los pesados cerrojos
en las aguas del Mediterráneo
se multiplican impacientes las raíces.

Huyendo a prisa buscando sobrevivir
en la sangre de mi madre
el Mar Negro y el Mediterráneo se dan la mano
indisolublemente - 
aquel fue mi primer vuelo de pájaro.

Tengo raíces comunes con el mar-
las lágrimas caídas, por siglos, en aguas mediterráneas
la campana del cielo resuena como una promesa a lo lejos. 
En el mundo, las almas buscan sus mitades perdidas.

4


Ani în şir,
adolescentă în exil,
când auzul îmi convertea
lumea în tăceri adânci,
şi aproape că nu rostii un cuvânt
în primii ani de exil
veneam duminică în zori pe malul Mediteranei
cu inima plină de cioburi de sticlă.

Marea- prima mea liturghie duminicală,
mare- altar.
Mă închinam cu pietate,
îmi lăsam încălţămintea şi hainele
şi mă aruncam în apa Calancelor.

Nu exista nici un risc:
Duminică în zori nu-s salvamari
să-mi strige că depăşesc bariera de securitate
când planam kilometri şi kilometri în tunel
dincolo de accesul permis, kilometri şi kilometri.

Nici un risc.
Scuturându-mi cioburile,
în apă nimeni nu s-ar fi tăiat atingându-le-
în apă totul devine mângâiere:
iluziile, armele.

Ani în şir, hrana de acasă în exil
era carnea Mediteranei
când scrisorile mamei nu ajungeau la destinaţie
şi nu exista alt mod de comunicare.

Nici un risc. În apă nu se văd lacrimile
nici sângele ţâşnind din răni deschise,
În apă totul devine un întreg-
cicatricele, curenţii marini.

Kilometri şi kilometri în tunelul fierbinte;
în urma mea pluteau cioburi de sticlă
pe apa Mediteranei
ani în şir.




Largos años
adolescente en exilio,
cuando mi oído convertía
el mundo en silencios profundos
y yo no había pronunciado ninguna palabra
en aquellos primeros tiempos
iba el domingo al amanecer al borde del Mediterráneo  
con el corazón astillado.

El mar, mi primera liturgia dominical.
el mar-altar.
Me inclinaba con piedad
me quitaba los zapatos y la ropa
y me echaba al agua de las Calanques.

No existía ningún riesgo:
el domingo al amanecer
no había salvavidas para gritarme
que no sobrepasara la línea de seguridad
cuando planeaba kilómetros y kilómetros a través del túnel,
más allá del acceso permitido, kilómetros y kilómetros.

Ningún riesgo. Sacudidas las astillas en el agua,
nadie se cortaría tocándolas. 
En el agua todo llega a ser caricia
las ilusiones, las armas.

Largos años, la comida de mi hogar en el exilio
era la carne del Mediterráneo,
cuando las cartas de mi madre no llegaban
y no existía otro modo de comunicación.

Ningún riesgo. En el agua no se ven las lágrimas,
tampoco la sangre surgiendo desde heridas abiertas,
en el agua todo se hace un todo entero:
las cicatrices, las corrientes marinas.

Kilómetros y kilómetros en el túnel caliente;
detrás de mí flotaban las astillas de vidrio
sobre el agua del Mediterráneo
largos años.  

5



Știu că trebuie să înot continuu
ca să ajung la mine însumi,
printre miile de vieți în picături
cu secrete nedezvăluite în spate.

Tot mai apropiată de lume,
asemenea trenului accelerat al lui Sorescu,
care pe masură ce avansa,
nu se apropia,

să stau departe ca să fiu în viaţă
exist când între valuri iau chipul mării,
respirațiile creează cercuri concentrice
în funcţie de limba în care gândesc
și revin încontinuu la starea iniţială

Să stau la distanţă ca să nu ard,
ca Naja-Naja din romanul lui Le Clezio
care străbătea lumea pe ape şi uscat
în chip de umbră femeie suflare.

Sunt obosită de devorări gentile vorbe
mieroase când se-aruncă printre versuri
să-ţi vadă ochii la simţirea mirosului de sânge
oameni ce merg cu picioarele legate
şi ascultă cu ochi bulbucaţi.




Por eso he de nadar sin descanso 
para llegar a mí misma
a través de miles de vidas entre las gotas
detrás los secretos sin desvelar.

Cada vez más cerca del mundo, 
como el tren acelerado de Sorescu,
que a medida que avanza más,
se aleja.

Mantenerme alejada para mantenerme en vida, 
existo cuando entre las olas tomo la imagen del mar,
las respiraciones crean circulos concentricos,
según el idioma en que pienso,
y regreso continuamente al estado inicial.

Quedarame a cierta distancia para no quemarme,
como Naja-Naja en la novela de Le Clezio,
que atravesaba el mundo sobre las aguas y la tierra
con rostro de  sombra, mujer, hálito.     

Estoy cansada de tantos caníbales amables,
precipitados sobre los poemas
para espiar en mis ojos el olor de la sangre
de los que caminan con las piernas apretadas
y escuchan con los ojos como platos.